Povestea nașterii la Filantropia: O experiență împlinitoare

În noaptea zilei de 24 februarie, am simțit o mare presiune pe vezică, iar bazinul nu prea m-a lăsat să dorm toată noaptea. Dimineața când m-am trezit, mi-a trecut un gând fugitiv că poate nasc în ziua aceea, deși mai aveam 2 zile până la 40 de săptămâni. Știind că ghizurul fusese punctual, mă rog, depășise termenul cu câteva ore, m-am gândit că totuși n-ar avea cum să fie așa.

Soțul ieșise cu cățelul afară, iar ghizurul dormea de prânz. A început o contracție, mică, timidă și atunci am știut, deși mai avusesem contracții de pregătire, asta parcă era însoțită de o altă energie.
Am știut că aia va fi ziua în care nasc. M-am uitat să văd în ce dată suntem și surpriză, constat că e
chiar Dragobetele.

M-a învăluit o nerăbdare și o bucurie cum rar mi-a fost dat să simt. Eram foarte liniștită și împăcată și știam cu toată ființa că în ziua aceea trebuia să se nască fiica mea.
Când s-a întors soțul, i-am spus că eu voi naște, dar să nu se panicheze, avem timp. Contrar așteptărilor mele, având în vedere că la fii-miu totul s-a desfășurat atât de repede, acum știam că am timp.

Eram super zen, mi-am făcut baie, mi-am aranjat părul, m-am dat cu ruj și rimel. L-am sunat pe tatăl meu să vină să stea cu cel mare, iar noi am pornit spre spital. Soțul era extrem de emoționat și agitat, mai că voia să zboare până acolo, deși eu tot îi repetam că avem timp.

Am ajuns la camera de gardă de la Filantropia și am pornit placa: cine sunt, cine e doctorul meu, că mi-a zis că la orice contracție mică să vin și să nu mai plec, pentru că uite, data trecută era să nasc în mașină.

Mi-am pus muzică electronică la maxim în cască și am început să dansez ca și când aș fi fost la un party cu muzică bună.

Mi-au făcut control, nu aveam dilatație, iar contracțiile erau încă timide. În mod normal, cred că m-ar fi trimis acasă, dar știind recomandarea medicului meu, m-au internat.
M-au dus la un salon, să aștept practic marele travaliu. Hotărâtă să nasc foarte repede, (nu știu unde mă tot grăbeam) n-am stat locului nici măcar o secundă. Am făcut genuflexiuni, m-am fâțâit de colo-colo, eram într-o vervă și o relaxare de nu-mi venea să cred. Soțul era în mașină cu verișoara mea, așteptând să nasc rapid, că na… așa erau învățați. Acum, trecând pandemia, soțul poate vedea copilul și mama imediat după naștere.

Trece o oră, două, trei, nimic. Contracțiile tot timide, tot neregulate. Nu m-am demoralizat, mă gândisem că fii-mea nu e pregătită încă. Mi-am pus muzică electronică la maxim în cască și am început să dansez ca și când aș fi fost la un party cu muzică bună. Doamne, ce bine mă simțeam! Am ieșit pe hol, că salonul de la Filantropia era prea mic. M-a luat la trei păzește o asistentă ciufută, că vezi Doamne n-am voie. Ete, fâs! Dar ce făceam așa de nașpa? Chiar cred că și dacă m-ar fi văzut cineva s- ar fi distrat pe cinste. Acu` pe bune, imaginează-ți, o gravidă în cămașă de noapte roz și halat vaporos de mătase, machiată, aranjată, care dansează de nebună în așteptarea nașterii.

Se pare că dansul meu dăduse roade pentru că se stabilizaseră contracțiile la 5 minute. Am anunțat, m-au controlat, dilatație 6. Yuhuuu! Partea proastă e că între timp îi spusesem soțului să meargă acasă pentru că mai durează și fix când ajunsese în fața blocului l-am sunat să se întoarcă la spital. Pe la ora 19, a venit o infirmieră să mă ducă la sala de travaliu. Stăteam și așteptam liftul, care nu mai venea pentru că liftiera era cine știe pe unde. Îi spun atunci infirmierei să coborâm pe scări, că două etaje nu reprezintă nimic pentru mine care stau la etajul cinci și nu am lift. S-a uitat la mine ca la o nebună, dar până la urmă, de gura mea, am coborât.

M-au „cazat” în sala de travaliu de la Filantropia, am cunoscut moașa și asistenta, care s-au mirat de mine că sunt machiată și atât de fericită. Eu tot le întrebam când nasc, că voiam neapărat să se întâmple cât mai repede. Cumva simțeam că nu e bine pentru bebelină să mai stea prea mult, devenise foarte agitată. Am râs mult cu moașa, era tare simpatică, de fapt tot personalul cu care am interacționat a fost foarte mișto.
Nu știu dacă era așa pentru că eram eu foarte binedispusă sau pur și simplu așa erau ei.

Revenind, mi-au făcut o perfuzie de No-Spa și au plecat. Între timp se făcuse 20 și ceva, ajunsese și soțul la spital. Eu am continuat să mă concentrez pe a-mi avansa contracțiile și a mă dilata. Dar nu prea funcționa, pentru că la un moment dat ele pur și simplu s-au domolit.

„Ce se întâmplă? De ce e așa nehotărâtă?” m-am gândit. Mi-era gândul și la soț care trăise cu un sandviș toată ziua, care era extrem de emoționat și mai ales obosit, după câte ore stătuse pe drumuri.
Cum prindeam o asistentă sau pe cineva, iar întrebam, „dar eu când nasc?”. Răspunsul era același, că
sunt contracțiile destul de mici și dilatația era aceeași.

A venit doamna doctor alergând și când a intrat a făcut ochii mari și mi-a spus: „Nu mai împingeți, nu avem masa pregătită!”

Se făcuse 21. Eu simțeam din ce în ce mai tare că trebuie să nasc în ziua aia. Am început să vorbesc cu ghizura în gând, să o întreb ce se întâmplă, moment în care aud foarte clar că să stau liniștită o vină pe lume până la 22.30.

Nu prea am băgat în seamă chestia asta, ba chiar m-a bușit puțin râsul. Era 21.30. Când aveam eu să nasc în următoarea oră?
Vine moașa din nou să vadă ce mai fac, iar o stresez la cap că eu vreau să nasc. Atunci mi-a spus că îmi face oxi și o să vină doamna doctor să îmi rupă apa. M-am activat! Hai că poate-poate! Se face 22, nimeni nu venise, eu deja fierbeam pe interior, iar bebelina era din ce în ce mai agitată și convingerea mea că trebuie să vină pe lume cât mai repede creștea. Iar aud în cap, „stai liniștită, la 22.30, naști!” Mi-am dat ochii peste cap, era 22 și un sfert!

La scurt timp, a venit doamna doctor și mi-a rupt apa, apoi a plecat. Pe ideea că, după ce se rup membranele, mai durează până naști efectiv. Ei bine, în secunda doi, m-a pocnit o contracție d-aia de nu știi ce te-a lovit. Paranteză mică, apucasem înainte de asta, să îmi ridic patul și stăteam cumva în plan înclinat, ceea ce mi s-a părut o poziție super confortabilă de naștere.
Revenind, după a treia contracție intensă, simt că bebe o ia la vale și încep să urlu: „Naaasc! Eu nasc acum!” A venit doamna doctor alergând și când a intrat a făcut ochii mari și mi-a spus: „Nu mai împingeți, nu avem masa pregătită!”

Dar eu nu mai puteam, corpul nu mă mai asculta și ziceam încontinuu: „Dar nu pot, nu pooot să mă abțin!” A fugit să se spele pe mâini și să își pună halatul, între timp s-a umplut sala de oameni, care pregăteau toate cele. Toate astea s-au întâmplat cu viteza luminii.
S-a întors doamna doctor, am împins de vreo două ori și m-am trezit cu minunea în brațe. Primul lucru
pe care l-am spus a fost: „Doamne, fată, ce semeni cu frac-tu!”. Cât era ceasul când a venit pe lume?
22.30 fix. M-am șocat efectiv! Fii-mea chiar știa la ce oră urma să se nască. Sau cine știe, o fi fost chiar
conștiința mea arogantă, care știa mai multe decât mine.

Tot personalul medical a început să mă felicite și să îmi mulțumească că am născut atât de repede, pentru că da, în sine nașterea a durat maxim 3 minute. Într-adevăr, medicul meu cumva avusese dreptate, dacă mi s-ar fi rupt apa acasă, aș fi născut în cadă, nu mai ajungeam la spital. Dar, se pare că ghizura a avut grijă de noi și a decis să lase acest proces pe mâna personalului medical.

A fost o naștere foarte frumoasă, chiar până și acele multe ore de travaliu light au fost faine. Întâmplându-se așa, corpul meu a avut timp să se obișnuiască cu ideea, să își facă procesele, și eu la fel. Spre deosebire de prima oară, când totul s-a întâmplat violent de repede. A fost minunat și cred că ce a contat cel mai mult a fost mindeset-ul cu care am plecat de acasă, care a fost unul extrem de bun și nu am simțit frică sau anxietate nicio secundă, ba din contră eram plină de iubire și împlinire.