Depresia postnatală este reală

  • Familie

Nu te pregăteşte nimeni în legătură cu depresia postnatală, și te poate lua prin surprindere. De aceea este foarte important să fii informată, iar tu și partenerul tău să recunoașteți semnele depresiei postnatale. Din păcate în Romania, acest subiect nu este dezbătut prea mult, iar mamele care experimentează depresia postnatală de multe ori nu au ajutorul de care au nevoie.

Pe Alina nu am avut încă ocazia să o cunosc personal, momentan ne știm doar din online. M-a impresionat mult povestea ei legată de greutățile prin care a trecut cu sarcinile, și cât de puternică a fost în lupta cu depresia postnatală.

Consider că și alte femei sr trebui să asculte povestea ei, mai ales că înverșunarea și puterea ei a dus la crearea unui ONG care sprijină mamele care trec prin depresie postnatală.

Mai jos vă las povestea ei, pe mine recunosc că m-a impresionat până la lacrimi.

Am ajuns aici, la linia de start a unei povești de viață la care m-am gândit luni de zile, sperând să aranjez cuvintele într-un mod plăcut și realist. Sunt Alina, am 29 de ani, mama unui băiat de 1 an și 2 luni și învingătoare în lupta cu depresia postnatală.”

Dacă ajungi să citești aceste rânduri înseamnă că vrei să te informezi, să înțelegi existența depresiei postpartum sau poate chiar o experimentezi.

Depresia postnatală mai des întâlnită decât diabetul gestațional

Te rog să citești fără urmă de judecată și să fi cât se poate de conștient de acest subiect extrem de frecvent (mai des întâlnit decât diabetul gestațional) .

Sună clișeic, dar de când mă știu mi-au plăcut copiii, am predat dansuri pentru ei și am „dat în mintea lor” mereu.

M-am căsătorit devreme și mi-am dorit repede copii, mă și vedeam cu vreo 3.

La scurt timp după decizia de a ne întemeia o familie, am urmat procedurile clasice de control medical, analize și bucuria a venit foarte rapid.

Ianuarie 2017 venea cu vești bune. Sarcină în curs de evoluție. Ce bucurie, ce minune, mamă tânără, fără probleme, sportivă, activă, soț tânăr, activ, sportiv. Tot ce trebuia pentru un final fericit. A fost o sarcină ușoară, băiețelul începuse să miște pe la 19 săptămâni, eram bucuroasă. Desigur, finalul a venit, dar nu a fost deloc fericit. Am aflat cea mai dureroasă veste pe care am primit-o vreodată, pe 28 Mai 2017, la 22 de săptămâni inima copilașului a încetat să mai bată. Am și acum imaginea cu șocul doctorului și a cumnatei mele, care era lângă mine, însărcinată fiind și ea.

Unele lucruri nu mai dor la fel dar rămân acolo. Restul detaliilor nu le spun acum, poate vom face un articol separat despre sistemul românesc și modul de abordare a unei astfel de traume. Nu vă puteți imagina.
A doua zi cumnata mea a născut un copil minunat, care îmi este lipit de suflet. Probabil că Dumnezeu le leagă într-un mod anume.

Au urmat perioade lungi în care am jelit, am plâns, m-am tăvălit de durerea sufletească.

Controale medicale, păreri peste păreri, nimic concret. Cauză necunoscută. Apoi am început să prind putere și curaj. După un an am hotărât alături de soțul meu să mai încercăm.

Doamne ce miracol. O lună mai târziu eram însărcinată, a doua oară cu un tir de emoții, gânduri și temeri de a nu se repeta istoria.

Detalii : la 8 săptămâni de sarcină am sângerat, eram la Sibiu, m-au internat o săptămână, am scăpat, am venit acasă, amândoi eram bine. A decurs totul ok. Ziua de 9 Noiembrie 2018, avea să ne lovească în inima nevindecată încă. Fetița s-a oprit din evoluție, din nou la 22 de saptamani…ce e cu 22 ăsta? De ce se întâmplă aceste lucruri? Ce avem? Ce am greșit? Ce nu am făcut bine? Ce trebuia să fac și nu am făcut? Multe întrebări și tot atâtea ridicări din umeri.

Nu știm, nu avem motivele pentru care s-au întâmplat aceste lucruri. A fost dureros,  această călătorie ne-a dat peste cap complet. Dar ne-am adunat și după încă un an am zis că încercăm iar.

Am obținut repede a treia sarcină, ne-am bucurat sa vedem un BetaHCG mare și o sarcină în evoluție. Am început din start injecțiile cu anticoagulante, în speranța că aceasta ar fi putut să fie cauza pierderilor. Mi-am zis mereu că a treia e cu noroc, și că mental o să stau bine. Și am stat, 3 luni, doar că a venit pandemia, și m-a distrus. Am stat constant în teama că voi lua Covid și că voi pierde din nou sarcina. Am stat într-un stres constant și o anxietate imensă. Îmi era teamă să ies din casă să mă plimb în jurul blocului.

Am reușit sa ajung la 22 de săptămâni, să trec la 30, apoi la 32 de săptămâni….

Am simțit din plin stresul major și pandemia. Dar am reușit sa ajung la 22 de săptămâni, să trec la 30, apoi la 32 de săptămâni cum măcar spera medicul.

Am ajuns la 35, ceea ce era deja un miracol, la 36 s si 4 zile, am ajuns la spital, unde au hotărât că e cazul unei cezariene de urgență.

Uau…după 4 ani de când am hotărât că vrem copil, iată pe 12 August 2020, că îl am în brațe. Plâng și nu realizez. Doamne cât am așteptat acest moment, dar parcă nu mi-l imaginam așa.

Se încheie operația, ajung la ATI unde tremur cel puțin 2 ore, ca efect advers al anesteziei. Il primesc pe bebe pentru alăptat. Ce moment superb. Ce bucurie, ce oboseală, ce șoc,  ce? Am copil? …Mă odihnesc.

A doua zi încep să mă simt ciudat, parcă nu eram eu și cu siguranță fericirea pe care mi-o imaginam, nu exista. Noaptea nu am dormit. Am conștientizat că ceva nu era bine și am solicitat sprijinul unui terapeut în spital. Am născut la privat, astfel că aveam acest beneficiu.

Intrasem într-un soi de panică uriașă, mă simțeam extrem de vinovată pentru lipsa acelor sentimente minunate pe care credeam că le voi avea, nu eram deloc eu. Plângeam non-stop și eram foarte speriată, nu știu de ce anume. Începusem să simt că nu merit să fiu mamă. Doamne, ce carusel era în mine și în mintea mea. În acest moment îmi e greu să spun cum eram, pentru că e limpede : NU ERAM EU. 

Am ajuns acasă, cu atât de multe emoții, cu o oboseală dubioasă cum nu am simțit niciodată.

Nimeni nu îți spune că după cezariană simți că ai fost lovit de marfar. Am născut ceilalți doi copii natural, am trecut prin travaliu de 13 ore și tot nu am simțit nici 5 % din toată această stare.

În seara în care am ajuns acasă am avut un moment în care am spus ” nu vă merit, nu merit nimic”…imi vine să plâng acum, gândindu-mă că în cel mai fericit moment al vieții mele, eu am simțit doar asta.

Nu îți spune nimeni că poți să ai depresie postnatală, că nu e vina ta că se întâmplă asta

De ce?Pentru că nu îți spune nimeni că poți să ai depresie postnatală, că nu e vina ta că se întâmplă asta, că nu ești de condamnat și că se poate să treci peste. Au urmat 2 luni absolut crunte. Imi dau voie să spun că au fost de coșmar,  depresia postpartum îmbracă multe forme.

Eu am avut parte de foarte mult ajutor, mamă și soacră care au înțeles și au văzut situația. Un soț care a acceptat tot momentul, pentru că știa cât de mult ne-am dorit defapt și cât de mult am luptat eu să devin mamă și el tată.

M-au încurajat atât de mult, încât pot să spun că cine sunt azi, sunt datorită efortului meu de a învinge aceasta condiție trecătoare și datorită suportului lor infinit. Le mulțumesc și le sunt atât de profund recunoscătoare. Știu sigur că tot ce înseamnă depresia postpartum, la mine a apărut pe un fond de dereglare hormonală extrem de puternică, sarcini care evoluau și brusc se opreau, pandemie și hormoni de stres.  Am fost candidatul perfect pentru depresie postnatală (DPP).

Nu mâncam, eram foarte agitată și fără stare, plângeam isteric. Nu aveam acea conexiune așteptată cu bebelușul, nu puteam să dorm, eram speriată și nu puteam să stau o secundă liniștită. 

Bineînțeles am început sa fac terapie în fiecare săptămână (sau la 2 -3 săptămâni) și îi mulțumesc Anei Maria Paveluc pentru toată blândețea ei.

În primele 2 luni, mamele noastre ne ajutau noaptea și mai dormeau cu copilul, ca noi doi să ne refacem după toată acea perioadă haotică.

La 3 luni după cezariană am început să merg la sală. Am ieșit mult în natură, mi-am alocat timp mie, mereu am avut grijă să mă aranjez măcar puțin, îmi dădea mie o stare făină.

Ieșeam zilnic cu bebe foarte multe ore afară și am discutat cu mame în parc:). Am simțit din start că e cazul să fim sincere una cu alta și să arătăm adevărata realitate postpartum.

În tot acest timp am avut mereu în gând ” trebuie să ajut și alte mame”. 

Asociația Împreună în depresia postnatală

Depresia postnatală este reală Mama lui Vladimir


M-am documentat și așa am hotărât sa înființez un ONG care să ofere sprijin și informare familiilor care trec prin DPP și să creștem gradul de conștientizare.

Așa a luat naștere ASOCIAȚIA ÎMPREUNĂ ÎN DEPRESIA POSTNATALĂ, 3 mame determinate să schimbe mentalități și o femeie puternică hotărâtă să fie un pilon de sprijin. Monica, Raluca, Alina și eu. Acestea suntem. Ne găsiți în acest moment pe instagram


Ne dorim foarte mult să avem alături de noi cât mai multe persoane implicate, ginecologi, psihologi, psihiatrii, consultanți în alaptare, antrenori de pilates/yoga, nutriționiști oricine crede că poate veni în sprijinul mamelor și taților( pentru că și ei pot experimenta DPP). Pot să întindă o mână de ajutor. Avem în plan acțiuni care să aducă informare în primul rând. 

Cred că este extrem de important să fim conștienți că există, că un procent de până la 20% din mame pot face depresie postnatală și că în jur de 70 % au Baby Blues ( tristețe postnatală tranzitorie, cam 2 săptămâni) și că putem să apelăm la un ajutor specializat.

În timp ne vom specializa și mai mult și vom fi mai puternice

Foarte important este sa realizăm că nu suntem ok, să cerem ajutor și să acceptăm ajutorul oferit.

Cred ca acestea reprezintă cheia unei tranziții mai ușoare de la o stare dificilă la o stare de bucurie de a fi părinte: informare, conștientizare și acceptare!

Nu uita că nu ești singură și nu ești singura! Depresia postnatală se vindecă! Noi suntem alături de tine! Ne poți scrie pe pagina de instagram a asociației! 🙂

Cu mult drag, o mamă acum fericită!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *